Centrul vechi al Craiovei. Ăla proiectat de Solomon și executat prost de Olguța s-a umplut de oameni care așteptau de șase ani să se bucure din nou. Emoție. Bucurie. Câteva incidente. Suntem mulți. Mai mulți decât credeau ei, cei puțini.
Mașini din toată țara s-au scurs spre Craiova ca în vremurile bune. Sunt oameni care nu au vrut să se amăgească și au așteptat să se bucure de fotbal. Astăzi scriu despre sentimente. Nu scriu despre fotbal pentru că nu mă pricep la fotbal.
Cea mai frumoasă galerie din România. Peluza Sud 97 se scurge încet într-un marș triumfal pe străzile orașului. Orașul nostru. Regulile noastre. Au mai făcut o repetiție la meciul cu Suedia. Acum este „pe bune”. Universitatea Craiova se întoarce acasă și toți am făcut câte ceva pentru ca acest lucru să se întâmple.
Intru în stadion și o lacrimă stă să curgă. Este locul unde am trăit atâtea sentimente. „Ion Oblemenco” este îmbrăcat în haine noi. Scările de beton acoperă pământul unde împreună am plâns, am râs, am strigat și ne-am bucurat împreună. Și noi și ei.
Acum suntem numai noi. Cei care nu am vrut să luăm medicamentul generic atent ambalat de primărie. Suntem noi, cei care am așteptat ca originalul să se întoarcă acasă. Încet, încet încep să se umple tribunele. Nu-i condamn nici pe ceilalți. Nu au mai avut răbdare și au vrut să simtă vibrația deși știau că e un fals. Știu că și ei acum suferă că nu sunt aici.
Timp de două săptămâni am așteptat cu sufletul al gură. Oare o să ne lase primăria să jucăm? Nu se mai opune Olga? Dar Manda? Nu au vrut. I-a convins Pițurcă. Le-a spus că o să fim 2000 și o să ne facem de râs. Și-au luat țeapă și mă bucur de asta.
Înce, încet, aproape 15.000 de oameni se surg pe stadion. Mulți râd, mulți plâng de fericire. Trăim ca odinioară. Începe spectacolul. Pentru a doua oară pe Ion Oblemenco evoluează o galerie. Peluza Sud face spectacol total și ne aduce aminte încet, încet cum este pe stadion.
Fumul alb albastru se ridică spre cer. Acolo s-au dus rugăciunile noastre în ultimele zile. Dumnezeu, sfătuit de Ilie Balaci, le-a ascultat. Ne-am întors acasă. Cineva îmi spune că Jandarmeria a interzis filmul pe care-l pregătisem pentru tabela stadionului. Nu am chef de ceartă. Îmi notez undeva să public repede dosarul cu Florea care zace pe un colț de masă de câteva zile. Nu am avut timp să-l citesc. Eram preocupat de meci.
Jocul curge, iar la 2 – 0 deja nu mai am voce. Trică a citit perfect tactica. Deja îmi e frică să nu rămânem fără el. Chiar dacă nu mă pricep la fotbal, admir schema lui tactică și sunt sigur că multe echipe ar umbla la bani să ni-l fure. Stadionul vuiește ca un vulcan. Coregrafie adevărată. Mesaje care te fac să pierzi din vedere jocul. Nici nu mai știu dacă sunt un fan al Universității sau al Peluzei Sud.
Murim frumos. Așa facem la Craiova de multă vreme. De data asta nu sunt nefericit. Sunt bucuros. Tavi Hoandră mi-a spus că o să pierdem. Nici nu contează. Am trăit intens și am arătat că există. Suntem mulți și liberi.
Viitorul arată fabulos. Copiii ăștia care au arat gazonul putrezit de pe Ion Oblemenco sunt din ce în ce mai buni. Meciul se termină și cu ultimele fărâme ale bateriei văd că am un apel ratat de la viitorul premier al României. Strigătul nostru s-a auzit peste tot.
Jucătorii se îndreaptă spre Peluza Sud. „Suntem mândrii de voi”… Mititelu marchează în meciul cu autoritățile. Le lansează provocarea să facă gazonul gratis. O să fie deranj juridic mare să-l refuze.
La final Trică este magistral: „Universitatea Craiova este acolo unde este Peluza Sud”. Duminică Peluza Sud este la Hunedoara. Legenda continuă.